Un gând despre literatură

            Mi-e teamă de oameni care se tem de carte! Sub soare, nu există un loc mai trist decât un suflet în care Cuvântul e încătușat de gheața necomunicării.
            Am văzut oameni plângând de durere.
            Am văzut oameni plângând de fericire.
            Dar am văzut și oameni care nu pot să plângă, din cauză că sufletul lor e împietrit de nepăsare. Indiferența e sinonimul nopții. Poate tocmai de asta cu adevărat întuneric este nu acolo, unde nu există lumină, ci acolo unde nu există Speranță.
            Literatura înseamnă Speranță.
            O carte bună e ca o lacrimă menită să topească gheața chiar și din sufletele celor care nu pot plânge.
            Mulți își imaginează că, pentru a face literatură, e suficient să ai vocația cuvântului. În realitate, doar cu vocație nu poți crea adevărate valori.  În cel mai bun caz, poți edita cărți pe care cititorii să le „consume” foarte ușor, dar pe care tot atât de ușor să le și dea uitării.
            Marea literatură e alcătuită din opere pe care le nu poți uita, opere pe care le recitești cu plăcere, ori de câte ori sufletul îți cere asta. În spatele unor asemenea lucrări se află nu atât inspirația, cât munca. O muncă obositoare și grea în care, uneori, ești nevoit să folosești în loc de cerneală, propriul sânge.
            Iată ce spunea despre acest proces Jules Renard în jurnalul său intim:
            „A avea talent nu înseamnă a scrie o singură pagină interesantă. Nu există roman pe care o inteligență obișnuită să nu-l poată concepe, nici frază, oricât de frumoasă, pe care să  n-o poată alcătui chiar și un începător. Însă trebuie să ai voință, ca să nu dai înapoi. Cei puternici secătuiesc cerneala, istovesc hârtia, transpiră, dar merg până la capăt. E singura deosebire dintre marile talente și nevolnicii care nu vor să muncească. În literatură rezistă doar cei care nu se rușinează să devină vite de înjugat la plug. Geniile sunt cele mai vânjoase dintre ele, cele care trudesc neîncetat câte optsprezece ore pe zi”.
              Ca să ajungi la un asemenea nivel, e prea puțin să ai vocație pentru literatură. Se cere ca literatura să devină religia ta. J.D.Salinger afirma că marii scriitori fac din literatură  „nu o profesie, ci o religie”.
            Câți dintre scriitorii de la noi sunt gata să îngenuncheze în fața acestei religii? În genere, câți dintre scriitori țin cont de faptul că adevărata literatură trebuie să făurească nu cărți frumoase, ci suflete frumoase? 

                                               Aurelian Silvestru

Publicat în ,, Literatura și Arta”, nr. 48-49-50, din 10 decembrie 2020