ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU UN OM DE „ZECE”
Toamna miezoasă a aromelor coapte revelează bucuria cuminte a pământului care-și vede rodul pârguit. În armonia firii care se așază pe temelii de piatră se bănuiesc intuiții, căutări, zbateri, regăsiri, încercări și dezlegări ce definesc un drum mereu spre centru. Care este centrul Lumii, care este centrul Sinelui, cum să nu rătăcim Calea? Vom încerca să descoperim aceste taine existențiale în dialog cu domnul Aurelian Silvestru, directorul-fondator al Liceului „Prometeu-Protalent”, doctor în psihologie, Cavaler al ,,Ordinul Republicii”, Cavaler al Ordinul României ,,Meritul Cultural”, pe care noi, Andreea Mahu, Mădălina Hachi și Cristiana Medeleanu, eleve în clasa a XI-a, l-am invitat la o oră a confesiunii, descifrând originile optimismului, ale ideilor și faptelor ce îl consacră ca personalitate de „zece”.
– Domnule Director, din martie, școala din lumea întreagă se confruntă cu mari provocări, pe care, se pare, nimeni nu le-a intuit. Ce părere aveți despre învățământul de astăzi?
– Învățământul e domeniul în care ai ocazia să te întâlnești cu cel mai important om din viața tuturor – cu Învățătorul. În Japonia există o tradiție: când împăratul intră într-o sală plină de oameni, toți trebuie să se ridice în picioare. O singură persoană are dreptul să stea așezată – Învățătorul, deoarece împărații niponi, fiind înțelepți, consideră că, dacă n-ar fi existat profesori, n-ar fi existat nici împărați, deci învățătorii sunt mai importanți, decât împărații lumii. În învățământul nostru există profesori cărora trebuie să le mulțumești și să le săruți mâna!
Când a venit pandemia peste noi, ministerul ne-a învestit cu responsabilitatea de a decide modalitatea de desfășurare a procesului educațional. Ce bine ar fi ca această libertate să ne fie oferită în cât mai multe situații!
– Ce a stat în spatele dorinței de a îmbrățișa pedagogia, psihologia și arta? Ce legătură există între aceste vocații?
– Omul este cea mai mare valoare socială, o valoare în continuă formare. Apare în familie, se șlefuiește în școală, se maturizează în societate. Astfel, obții un diamant numit „personalitate”. De educație depinde strălucirea lui. Dar trebuie să știți din start că a fi personalitate înseamnă a munci în permanență pentru afirmarea ei. Nicăieri în lume nu ne așteaptă nimeni cu flori de mulțumire și recunoștință. Doar meritele personale te susțin. Urcușul spre succes e foarte anevoios. La fiece pas ai de escaladat obstacole. Mereu te confrunți cu alți ambițioși care, ca și tine, își doresc să fie primii. Concurența e acerbă! Rezistă doar cei mai buni, cei care și-au călit voința încă din băncile școlii. Ca să ajungi în vârf, nu trebuie să te mulțumești cu victoria zilei curente. Trebuie să învingi în fiecare zi (în primul rând – neajunsurile personale)… E o adevărată artă, dominată de psihologie și înfrățită cu pedagogia. Cine ar rezista tentației de a-și deschide sufletul spre ea? E universul care m-a acaparat din tinerețe, devenind, cu timpul, vocația sau poate chiar destinul meu.
– Când v-ați dat seama pentru prima dată că există putere în cuvintele dumneavoastră, de psiholog, director de școală și de scriitor?
– Cunoașteți cu toții afirmația biblică: „La început a fost Cuvântul”… Vă asigur că nu e doar un enunț frumos. Cuvântul a dat naștere întregii lumi. Însăși civilizația terestră e construită din cuvinte. Fără ele, n-ar exista comunicare, iar, fără comunicare, omul ar rămâne un simplu animal. Dumnezeu, când a vrut să pedepsească ambiția nesăbuită a oamenilor care s-au apucat să construiască Turnul Babel, le-a amestecat cuvintele și, astfel, le-a întrerupt comunicarea: barierele lingvistice au transformat Turnul într-o ruină. Deci, cuvântul e o armă! El poate fi și leac, și otravă. Poți făuri minuni cu el, dar poți să-l preschimbi în sabie, în ură, în război. Scriitorul, ca și învățătorul, este dator să folosească doar cuvintele aducătoare de lumină. Personal, mi-am dat seama de puterea cuvintelor din cărțile mele când un cititor mi-a mărturisit cu sinceritate: „Fiind internat în spital, v-am citit „Fărâmele de suflet” și am simțit că mă ajută, că au efect terapeutic.
– Ați fost vreodată provocat de ideea de a vă schimba profesia sau, dimpotrivă, arta și pedagogia au reprezentat din totdeauna sursa dumneavoastră existențială?
– Viața are cu fiecare dintre noi o „socoteală” aparte. S-ar putea ca tot ce ni se întâmplă de-a lungul vieții să fie programat din timp. Nefericiți sunt doar oamenii care merg împotriva destinului. Când se întâmplă să rătăcim, ne ajută Îngerii Păzitori, readucându-ne în albia firescului. Exemplul meu… La început, am visat să devin pictor. Mă și pregăteam să dau examene de admitere la școala de pictură „Ilia Repin” din Chișinău. Dar o mare dezamăgire a trecut peste mine ca un tăvălug și, în cele din urmă, m-am înscris la Universitatea de Stat, secția ziaristică. Aș fi putut ajunge cândva redactorul unei reviste. Providența însă era cu ochii pe destinul vostru. Avea nevoie ca cineva să înființeze Liceul „Prometeu” și, astfel, la finele anului doi, împreună cu prietenii și colegii mei de grupă N. Dabija și V. Romanciuc, am fost exmatriculat din Universitate (pentru manifestări naționaliste, cum au fost calificate acțiunile noastre prin care ceream dreptul la libertatea cuvântului, la grafia latină, la cunoașterea adevărului istoric). Tocmai atunci, la Bălți, a fost înființată o secție de psihologie în cadrul facultății de pedagogie, unde m-am înscris, devenind șeful promoției, apoi – asistent la catedra de psihologie a copilului. A urmat apoi doctorantura la Moscova, după care m-am întors la Chișinău, unde, în 1980, am înființat primul Laborator de psihologie din Republica Moldova (la Institutul de Cercetări științifice în domeniul Pedagogiei). Când s-a destrămat Uniunea Sovietică și, pe valul mișcării de eliberare națională, s-a pus problema reformării școlii naționale, am înființat Asociația de Creație „TOCONO” (Totul Copiilor Noștri) pe a cărei temelie am fondat ulterior (în 1991) Liceul de Creativitate și Inventică „Prometeu”… Iată, deci, un exemplu de soartă construită ca un cerc, în care am revenit mereu acolo unde trebuia să ajung – adică la voi, la cei de care depinde viitorul Țării.
– Considerați că a fi om este o artă?
– A fi om este, în primul rând, o datorie. Omul constituie un spectru psihologic foarte complicat, compus din intelect, voință, sentimente, caracter… Din combinația aceasta se nasc tot felul de persoane: eroi și trădători, sfinți și demoni, zei și fiare. Deci a fi om înseamnă a avea o nemaipomenită responsabilitate față de alți oameni, în primul rând – față de părinții tăi, față de neam, față de Patrie, de omenire. Suntem născuți în sânul poporului român, dar, ca pământeni, suntem cetățeni ai întregii umanități. Purtăm răspundere pentru destinul întregii civilizații. De asta nu ne putem juca de-a viața. Trebuie să știm a sta la cârma ei. Doar cei mai bine pregătiți sunt admiși aici. Or, voi, elevii de la „Prometeu-Protalent”, aveți toate șansele să deveniți adevărați purtători de stindarde!
– Cum faceți față provocărilor și ce calități vă definesc atunci când încercați să depășiți obstacole?
– Nu-mi pot imagina destinul ca pe un drum presărat cu flori. E mai degrabă un urcuș anevoios, cu foarte multe obstacole și încercări ce ne consumă, ne dezamăgesc, ne derutează. E suficient să te oprești sau să dai înapoi, ca cel mai mare dușman al tău imediat să-ți pună bețe în roate, transformându-te într-un ratat. Știți unde se află el, acest dușman necruțător? În noi înșine! Poartă numele de ,,lenevie”, ,,egoism”, ,,invidie”, ,,răutate”, ,,plictiseală”, ,,ură” și o mulțime de alte neajunsuri asemănătoare. Stă mereu la pândă și nu scapă nici o ocazie să ne îndepărteze de succes. Nu-l lăsați să vă domine! Înfruntați-l! Țineți-l la respect! Doar așa veți reuși să faceți față provocărilor, apropiindu-vă, pas cu pas, de idealurile pe care le aveți în față.
– Menționați o carte sau un autor care v-a influențat ca scriitor. În ce mod s-a realizat această conexiune?
– Nu pot să definitivez o listă de cărți necesare pentru a fi citite ca un „îndrumar”. Cartea care m-a ajutat și mă va ajuta mereu e Biblia. Găsiți în ea lucruri extraordinare, Vă vor fi de folos întreaga viață. E o carte de religie, dar și de cultură generală. Trebuie să treci prin ea, ca să ajungi la sine și la Dumnezeu.
– Dacă ați scrie o carte despre dumneavoastră, care perioadă din viață ar căpăta o mai mare importanță: copilăria, adolescența, primii ani de maturitate?
– Înainte să vă răspund, v-aș întreba mai întâi: care e cea mai importanță zi a săptămânii? Răspunsul este următorul: cea mai importantă zi a săptămânii este azi, indiferent că e luni, marți, sâmbătă sau duminică. Trăim în prezent. Existăm doar în acest moment. De aceea, dacă aș scrie ceva, m-aș ancora în prezent. Am avut ocazia să scriu și despre copilărie, la provocarea prietenului meu Iulian Filip. Așa a apărut cartea „Îngerii dispar în ploaie”. Veți găsi în ea anumite momente din copilăria mea. Într-o proză scurtă, reproduc, de exemplu, o situație foarte sugestivă, legată de școală… Țin minte că odată am greșit cu ceva și l-am supărat pe tata. Dar, în loc să mă certe, el m-a avertizat: „Mâine, îți interzic să mergi la școală”. „De ce?” m-am revoltat, iar tata m-a lămurit: „Învățătura e un privilegiu pe care trebuie să-l meriți”. Așa a și rămas în viața mea învățătura drept un mare privilegiu. Fac tot ce-mi stă în putere, ca să-l merit.
– Dacă v-ați întoarce în timp, având aceeași vârstă ca noi, ce sfaturi v-ați oferi știind deja ce vă rezervă viața, ce e bine și ce e mai puțin bine?
Care sunt regretele dumneavoastră și ce ați schimba,poate, din unele momente pe care le-ați trăit?
– Să te întorci în timp… Frumoasă perspectivă! Doar că timpul, odată pierdut, nu mai poate fi restituit. Banii, averea (uneori, chiar și iubirea) pot fi recuperate. Timpul (ca și demnitatea) – nu! Poți doar să nu-l pierzi în viitor. Or, pentru asta, trebuie să înțelegi că viața nu e veșnică. E trecătoare. Ni se oferă doar câteva crâmpeie, ca s-o îmbogățim cu sens. Poate că aici aș reveni cu anumite completări: aș încerca să fiu mai ordonat, mai harnic, mai generos cu cei care așteaptă să-i ajut. Referitor la voi, aș fi încântat să am asemenea colegi. Sunteți inteligenți și talentați. Aș avea ce să învăț de la voi. Aș fi și eu foarte mândru să fiu elev la „Prometeu-Protalent”!
– Care este filosofia fericirii și care sunt sursele zâmbetului, ale optimismului și entuziasmului ce se oglindesc în fiecare zi pe chipul dumneavoastră?
– Fericirea nu e un scop în sine. Ca să fii fericit, trebuie să te știi împlinit. Or, pentru asta ai nevoie doar de două lucruri: o dragoste și o vocație, dar ambele adevărate! Eu mă consider fericit, deoarece le am pe amândouă. Și, cel mai important: nu mă opresc din drum. „Ceea ce tu construiești cu greu într-o viață, alții pot demola într-o singură zi. Tu însă, continuă să construiești!” ne îndemna Maica Tereza. E un principiu de viață! L-am urmat, înainte să-l cunosc. V-aș îndemna și pe voi să-l preluați. Nu veți găsi o motivație mai optimistă. Gândiți-vă la viitor. Uitați de pierderi. Nu vă axați pe neplăceri. Nu vă consumați cu nimicuri. Viața e lumină. Doar mergând spre ea veți da de fericire. Firește, nu e ușor. Aveți de dus o cruce (adeseori – deosebit de grea). Dar mângâiați-vă cu gândul că Dumnezeu pune cele mai grele sarcini pe umerii celor mai vrednici dintre oameni. Fiți de nădejde! Fiți optimiști! Entuziasmul, munca și talentul sunt mereu învingători!