Poetul și lacrima

(alocuțiune rostită la Festivalul Internațional de poezie „Grigore Vieru”, din Iași)

 

 

       „Dintotdeauna m-a obsedat imaginea zeilor care coboară și a oamenilor care se înalță. Și dintotdeauna nici o admirație n-a întrecut ceea ce numesc aristocrație spirituală, mult deasupra și total deosebită de banala aristocrație telurică ce-și pune în față noblețea sângelui și a titlului. Consider că poetul adevărat face parte din această aristocrație”, afirma într-un eseu Daniel Corbu.

       Incontestabil: numele lui Grigore Vieru se înscrie în lista regală a poeților înzestrați cu noblețe spirituală. El a știut că oamenii de nimic nu au o plăcere mai mare decât bucuria de a-i vedea umiliți pe oamenii de valoare, drept care s-a situat mereu de-asupra vulgului mediocru, înconjurându-se de prieteni pe care să aibă pentru ce-i admira. Unul dintre aceștea a fost și Nicolae Dabija.

      În acest an, Nicolae ne-a părăsit… Repet: ne-a părăsit, dar nu a murit, deoarece a trece din viață în nemurire nu înseamnă a muri. Ei bine, în unul din editorialele sale din săptămânalul „Literatura și Arta”, Nicolae menționa:

     – Am impresia că, urcând la Poporul Cerului, Grigore Vieru mi-a lăsat mie toți dușmanii lui.

     E firesc să ne întrebăm: cine au fost acei dușmani de neiertat ai lui Grigore Vieru pe care poetul i-a lăsat cu limbă de moarte „pe mâna” prietenilor săi?

     Pentru un răspuns adecvat, e nevoie de puțină istorie…

     Cneazul Nemirov, general în armata țaristă, își instruia ofițerii în felul următor:

     – Când cuceriți un alt popor, nu vă limitați să puneți stăpânire doar pe bogățiile lui. Loviți necruțător în tot ce are el mai sfânt: în limbă, istorie, cultură și tradiții. Semănați invidie și ură între frați. Încurajați trădarea.        Doar așa veți obține să aveți în subordine nu un popor de oameni liberi, ci o populație de sclavi!

     Deci, adevărații dușmani ai poetului Grigore Vieru au fost nu pigmeii mediocri care l-au invidiat pentru că  era mai talentați decât ei, ci ipocriții care au lovit (și continuă să lovească) în cultură, în Limba Română, în istorie, în aspirația de Unire ale Poporului Român.

       Ca să nu aveți impresia că vorbesc despre niște dușmani imaginari, am să vă dau un singur exemplu…

       În anul 1922, când s-a înființat imperiul sovietic, primul recensământ al populației  a înregistrat 200 de popoare care vorbeau 200 de limbi distincte. După aproximativ 70 de ani de dominație sovietică, un alt recensământ a scos în evidență faptul că, în anul 1989, în Uniunea Sovietică se mai vorbeau doar 80 de limbi. Deci, din cele 200 înregistrate inițial, 120 de limbi au dispărut definitiv.

     Acelaș lucru s-ar fi întâmplat și cu noi, românii din Basarabia, dacă Grigore Vieru, Nicolae Dabija și o mulțime de alți scriitori și savanți onești nu s-ar fi ridicat în apărarea Limbii Române, dacă noblețea spirituală nu i-ar fi obligat să se jertfească pentru neam. Devii un scriitor adevărat abia atunci când îți asumi durerea și conștiința întregului popor, când scrii nu atât cu metafore, cât mai ales cu sânge, cu propriul sânge.

 

                   „Chiar și azi, când în lume pentru poezie nu mai e loc,

                   Se mai scrie cu sânge, se mai scrie cu foc.

                   Chiar și azi, pentr-un vers chemat să-mprăștie ceața,

                   Unii își dau aere, alții își dau viața”.

 

    E o poezie postumă din creația lui Nicolae Dabija – o poezie ce nu a văzut lumina tiparului, dar care aruncă suficientă lumină asupra sacrificiului pe care trebuie să-l plătească omul de creație.

     În condițiile în care Basarabia (vorba lui Grigore Vieru) a fost aidoma „unui prunc înfășurat în sârmă ghimpată”, rar cine ar fi putut rezista în fața tăvălugului sovietic, dacă nu l-ar fi avut alături, umăr lângă umăr, pe Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ștefan cel Mare și Sfânt și, desigur – pe Bunul Dumnezeu.

 

                   „Doamne, cel din slăvile creștine,

                   Ce păcate oare-ai săvârșit,

                   Că te-au dus acolo și pe Tine,

                   În Siberii fără de sfârșit?

 

                   Doamne, intră și-n a mea chilie

                   Și-amândoi, răniți și înghețați,

                   Să ne încălzim cu bucurie

                   Unul lângă altul, ca doi frați”.

                                          (Gr.Vieru)

 

     Observați? Poeziile lui Grigore Vieru răsună ca o rugăciune rostită printre lacrimi de un prunc. Un mare poet poate fi mai mic decât o lacrimă, dar, neapărat, este la fel de pur ca ea.

      Mulți l-au considerat pe Grigore Vieru un poet al copiilor. După mine, e o mare onoare să porți acest blazon. Nu oricine poate fi un Învățător al copiilor. Nu oricine se poate răstigni, ca Iisus, prin creație. Or, lui Grigore Vieru acest lucru i-a reușit! El nu a scris pentru glorie, pentru un bust înălțat pe Aleea Clasicilor din Chișinău.

      Contopit cu iarba, el a scris pentru a turna lumină, cât mai multă lumină, în sufletele cititorilor săi. Poate tocmai de asta, câtă vreme iarba se va bucura de mângâierea copiilor, creația lui Grigore Vieru se va bucura de dragostea lor…

 

            Aurelian Silvestru