„Cine nu-și cunoaște trecutul, riscă să-l repete”

                                                        Nicolae Iorga

 

Doamna Margareta Cemârtan-Spânu are 82 de ani, dar oricând este solicitată, susține adevărate lecții de istorie în fața generațiilor în creștere. Elevii Liceului „Prometeu-Protalent”, la inițiativa doamnei Zinaida Vîrlan, s-au întâlnit cu doamna Margareta Cemârtan-Spânu, în cadrul Proiectului „În inima cuvintelor”. Le vorbește cu preponderență despre valul de deportări staliniste din vara anului 1949, jertfa directă a cărora a fost, dar și despre alte două valuri, din 1941 și 1951, organizate în RSS Moldovenească (azi Republica Moldova) de autoritățile URSS. Este foarte bine documentată, expune experiența personală, dar și a confraților săi, cu pasiune și compasiune, făcând cunoscut calvarul prin care au trecut zeci de mii de români basarabeni, fără să fi avut vreo vină.

S-a născut la 19 noiembrie 1942, în satul Mihăilenii Vechi, Râșcani, județul Bălți. La 2 ani a rămas orfană de mamă. Ea și fratele Emil, cu 4 ani mai mare, au rămas în grija bunicii și a tatălui, care s-a întors de pe front, rănit la picior. În 1945, autoritățile sovietice l-au arestat pe bunicul Grigore Spânu, pe motiv că feciorii lui au luptat în armata română. Bunicul avea peste 75 de ani. A fost dus la închisoare, de unde nu s-a mai întors. Urmașii nu cunosc nici în ziua de azi unde a fost înmormântat.

„La 6 iulie 1949, mărturisește Margareta Cemârtan-Spânu, ne-am pomenit cu o mașină militară în ogradă, în care erau soldați sovietici înarmați. Ei i-au zis tatei că e „dușman al poporului sovietic”, ca și frații săi, ofițeri în armata română și ca bunicul, care a ajutat cu provizii armata română. Explicațiile tatălui meu că a luptat pe frontul sovietic n-au ajutat. Soldații l-au bruscat și l-au lovit cu patul armei peste mâini. Ne-au ordonat să urcăm toți în caroseria mașinii militare și ne-au dus la gară, la Bălți. Eram foarte speriați. Acolo ne-au încărcat în vagoane pentru vite. Îngrămădiți unul în altul, fără apă, hrană și elementare condiții pentru necesități fiziologice, drumul a fost o adevărată tortură și a durat câteva săptămâni. Am fost duși în cătunul Orlovska, regiunea Kurgan. Ne aflam în mijlocul taigalei, unde gerurile ajungeau la minus 50 de grade Celsius. Nu aveam hrană, nu aveam haine…”

După șapte ani de chin și viață inumană în Siberia, Margareta Cemârtan-Spânu a revenit acasă. Supraviețuirea ei a fost un miracol.

Ca marea tragedie a deportărilor staliniste să nu se repete, Margareta Cemârtan-Spânu și-a scris memoriile în mai multe volume, printre care „Lupii”, „Amintiri din Siberia”, „Dragonul roșu”, „Fiarele” și altele. În baza amintirilor sale, precum și ale altor deportați, la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău a fost montat spectacolul „Dosarele Siberiei”. Fosta deportată e convinsă că trebuie să ne cunoaștem istoria, ca să nu-i repetăm greșelile.